Ziua în care Rodica a avut o bucurie

Rodica a încetat şi ea, ca mulţi alţii, să mai numere anii de când e angajată la acest supermarket. Lucrează pe „linie”, asta înseamnă raionul cu preparate pe care le-a reîncălzit de nenumarate ori clienţilor pofticioşi, nebănuitori şi grăbiţi. Ea este una din milioanele de români şi miliardele de oameni din întreaga lume care au un loc de muncă pe care nu l-ar vrea, dar de care au nevoie. Câteodata are zile bune, în care îşi urmăreşte nederanjată rutina de a aranja pe tăvile unsuroase pulpele de pui sau de a scoate chifelele de pâine din cuptor. Ieri s-a certat cu soţul ei, nici ea nu mai ştie de ce, era nervoasă. Probabil un client recalcitrant sau angajata care o scotea din tură a certat-o ca lăsat o dâră de ulei necurăţată. Avea lacrimi în ochi, ca şi atunci când a fost „pedepsită” de director să rămână două ore peste program pentru că întârziase 10 minute la lucru.

Trece peste ca de fiecare dată. Salariul mediocru de 588 de lei şi bonurile de masă în valoare de 170 de lei îi ţin robinetul de gaz pornit la centrală şi contorul de curent mergând, motiv suficient de bun să fie înţelegătoare cu aceste mici nedreptăţi. Acelaşi salariu avea să şi-l ridicie şi astăzi de la bancomatul spre care mergea visătoare. Işi imagina cum e să aibe un salariu mare, cu care să-şi permită lucruri, haine, mici răsfăţuri. Încerca să revină la realitate cu un vis mai modest. Măcare de ar avea salariul UN PIC mai mare, MĂCAR 100 de lei acolo peste. Concretul realităţii îi aminti că avea să scoată exact cât „merita” şi îşi revenise din reverie puţin dezamăgită. 

Dezamăgirea îi fu alungată imediat de lucirea galbenă a unei bacnote de 50 de lei uitată în bancomat. Iată-i mărirea de salariu. În sfârşit poate să-şi cumpere bluza aia faină pe care o vedea mereu în vitrina magazinului în drumul spre casă. Şi asta fără să facă sacrificii. Ar fi vrut să se pună pentru o clipă în locul celui care a uitat banii, dar era prea bucuroasă să plănuiască ce face cu această sumă adaugată la salariu. Apoi atenţia i-a fost distrasă de o frână bruscă a unei maşini care a oprit în faţa unui om care alerga viguros spre bancomat.

A hotărât într-o fracţiune de secundă soarta bacnotei: inexistentă. De mult vroia să-şi cumpere bluza aia bleumarin. Şi dacă nu îşi lua bluza, oricum trebuia să se tundă.

***

Şi de atunci mi-am jurat că nu mai vorbesc la telefon când scot bani la bancomat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s